Fotografiez de aproape cincisprezece ani. M-au atras dintotdeauna imaginile despre oameni — portrete, fotografie documentară, momente surprinse. Chiar și dintr-un peisaj îmi lipsea omul.
E interesant, pentru că de multe ori îmi găsesc liniștea în singurătate — așa că, s-ar putea spune, din propriul meu peisaj nu-mi lipsește nimeni.
Apoi mi-am dat seama că în oamenii din fotografiile mele mă văd pe mine: eu sunt omul din peisaj, chiar și atunci când el stă acolo, iar eu fotografiez de aici.
Povestesc un sentiment la persoana întâi, intrând în pielea lor, și îi așez în cadru — cu o instrucțiune sau fără niciun cuvânt — astfel încât să-i spună ceva fiecăruia.
Este de fiecare dată o muncă în doi, chiar și atunci când celălalt nici nu știe că l-am fotografiat — și tocmai asta e minunea.
Fotografiez acolo unde mă simt bine — și mă simt bine acolo unde sunt primit.
Fotografia poate fi amintire, artă, un mijloc de a te exprima pe tine și pe ceilalți; în mâini greșite rănește, folosită spre bine — vindecă.
Unii trăiesc din asta, alții prin asta.